prima paginá
carpatii pesterile raport fotografie hártii informatie Willi si carte
Reportage de
cálátorie vechii
(Komm Mit) linkuri ghid si cazare privire de ansamblu dictionar postá

Calatorind in Romania sau drumul spre Vulcanii Noroiosi

Moritz Heintze moritz5uh@yahoo.de

Dieser Beitrag in Deutsch!


1. Maramures 2002 – urmare

De fapt, aceasta poveste incepe unde s-a sfarsit cea de anul trecut, in Baia Mare. Planuisem sa traversam Carpatii Orientali prin Cheile Bicazului, pe langa Lacu Rosu, spre Piatra Neamt si apoi s-o luam spre Vulcanii Noroiosi de langa Buzau. In Baia Mare am primit informatia ca ar trebui sa luam autobuzul via Cluj. Ar fi trebuit sa fie o calatorie frumoasa peste munti, dar am apucat sa vedem doar ploaie si nori. In Cluj, am reusit sa pierdem urmatorul autobuz pentru ca am coborat la gara si nu la autogara.

OK, dar a devenit in curand foarte clar ca o vizita in Cluj merita prin ea insasi o calatorie: un centru vechi al orasului bine pastrat si foarte plin de viata, asa cum cu greu m-as astepta sa gasesc acasa: un pic de folclor, stradute inguste, gradina botanica si muzica live seara cu grupul Iris (toti fanii rock care vin in Romania sa-l asculte neaparat). Cand ne-am hotarat sa ne continuam calatoria ni s-a spus ca autobuzul circula doar a doua zi. Hmm, am plecat totusi cu un alt autobuz, ramanandu-ne timp doar sa aruncam o privire la Cheile Bicazului pe drum, iar sosirea in Piatra Neamt ar fi fost pe la 10 seara. Astfel am fi putut merge mai departe spre Buzau cu un tren de noapte. Dar asta a fost doar prima dintr-un lung sir de surprize. Mai tarziu am descoperit ca o calatorie prin Romania nu e atat de reala si de naturala decat cu autobuze de tara, dar ca trebuie luate serios in considerare schimbari neprevazute ale rutei si implicit ale locurilor pe care ajungi sa le vezi.

Autobuzul era atunci aproape plin, am avut locuri doar pentru prima parte a calatoriei si din cauza vremii proaste (2002!) se misca teribil de incet, incat n-am avut nici o sansa sa vedem muntii pe lumina. In Piatra Neamt am ajuns pe jumatate adormiti, inghesuiti pe jos. Ne-am trezit brusc, cineva voia sa coboare. La intrebarea “Unde suntem?” s-a dovedit ca eram deja la iesirea din oras. Era 1 si jumatate noaptea, iar soferul nu oprise la gara, pur si simplu trecuse mai departe. Nu-i spusesem sa opreasca, a zis. Ma intreb cum era sa stim, in plina bezna si ploaie, unde suntem.

Am gasit in curand un taxi spre gara, dar ultimul tren tocmai plecase de 10 minute. Asa ca am petrecut restul noptii in sala de asteptare, ceva somn, ceva miros de clor si zgomotul femeilor de serviciu si apoi, pe la 5 am luat trenul spre Buzau, unde am ajuns dimineata tarziu. Am aflat ca mai sunt inca vreo 30 km pana la vulcanii noroiosi si ca urmatoarea legatura spre Berca e abia dupa-amiaza. Asa ca pentru moment ne-am luat adio de la vulcani si ne-am intors in Bucuresti, vacanta se terminase. La prima vedere, Buzaul pare extrem de urat, in mod evident edilii socialisti si-au pus temeinic ideile in practica in centrul orasului.

 

2. Oltenia, 2003

Anul acesta ideea a fost sa vizitam locuri mai din sudul tarii si usor de atins din Bucuresti. Am ales Baia de Fier si Cozia. Ambele promiteau sa fie interesante , iar pe internet se gasesc harti rezonabile ale regiunii. Spre Baia de Fier am gasit un autobuz direct, ce pleaca din Bucuresti dimineata tarziu si ajunge acolo dupa-amiaza. Desigur, in aceasta vara, calatoria la munte a avut aerul unei evadari din caldura insuportabila. Pe drum, privelistea arida n-a fost prea placuta, gandindu-ne ca nu exista compensatie pentru recoltele pierdute din cauza secetei. Apropiindu-ne de Ramnicu Valcea si de dealuri, peisajul a devenit totusi mai proaspat si mai verde. Baia de Fier se gaseste la poalele muntilor, chiar sub Cheile Galbenului, unde raul Galbenul a format un defileu in roca de calcar. Ca si alte sate romanesti, Baia de Fier acopera o arie destul de intinsa, majoritatea caselor au o gradina si uneori si bucati de pamant cultivat in apropiere. Unele drumuri trebuie sa fie intr-adevar lungi, caci exista si carute cu coviltir. Asa incat avem destul de mers de la statia de autobuz pana la Pestera Muierii si cabana de acolo. Pe drum am fost insotiti de o femeie ce lucra la o ferma, care ne-a povestit despre viata ei, incat ne-a pus pe ganduri. Drumul zilnic la munca si inapoi acasa in toti acesti ani ar face cat de cateva ori in jurul lumii, dar salariul ei lunar de 1,5 milioane nu-i permite luxul unei biciclete. Aceasta explica si de ce toti oamenii au gradini. Ar putea sa-si ia o slujba mai bine platita la oras, ne spunea, dar acolo cheltuielile sunt de asemenea mai mari.

Iesind din sat, am vazut valea din apropierea pesterii intesata de corturi, gratare si masini. Numere din zona, dar si din Bucuresti. Evident mai multi au avut aceeasi idee, sa scape de caldura. Am vizitat pestera insotiti de un ghid, un pasaj orizontal, sapat in stanca de catre rau, inainte de a crea defileul din ziua de azi. Stalactite ce inflacareaza fantezia si astfel au capatat tot felul de nume si unele pasaje inguste. Se pare ca speologii cunosc mult mai mult decat cei 500 m deschisi pentru public.

Cabana este o casa de lemn cu doua etaje si usor stramba, dar ok pentru o noapte. Doar o surpriza a doua zi dimineata: vroiam sa plecam la 7, sa prindem autobuzul spre Polovragi, dar n-a venit nimeni la receptie pana la ora 8. Din fericire, dupa harta se parea ca un drum de doar cateva ore peste deal ne va duce la pestera de acolo. Pe drum ni s-au alaturat un caine si iubita lui, care s-au dovedit o companie placuta si distractiva, dar spre care localnicii aruncau priviri incruntate. Nici nu e de mirare, cand una dintre ocupatiile lor preferate era sa fugareasca gastele. Dar i-au tinut la distanta si pe alti caini curiosi intalniti pe drum. Un om care urca dealul carand cate un trunchi de copac pe fiecare umar ne-a spus ca ne va fi foarte greu sa gasim trecerea prin munti si ne-a recomandat sa ne continuam drumul pe la marginea satului. Cand am ajuns la urmatorul rau, ni s-a parut mai tentant sa urmam valea spre pestera pe o carare de-a lungul raului Oltet, in loc sa mergem pe sosea prin sat. Placut si liniste dupa aglomeratia din ziua precedenta, o moara singuratica, dar apoi drumul s-a transformat intr-o adevarata aventura. Dupa ce a trebuit sa traversam raul de cateva ori, in final am fost nevoiti sa urcam o panta abrupta spre sosea, dar ne-am trezit de partea cealalta a unui gard de lemn fara sfarsit. Sa sarim gardul se poate dovedi o treaba destul de dificila, in special cand trebuie apoi sa gasesti o spartura pentru doi caini care scheauna de zor de partea cealalta. Mai sus, Cheile Oltetului devin foarte inguste din loc in loc, cu drumul taiat in stanca, iar intrarea pesterii apare ca un tunel in munte, similara cu Pestera Muierii. In afara de stalactite si stalagmite colorate, mai exista pe un perete si un schelet cu o coasa, desenat cu fum si cenusa de un pustnic, cam cu 100 de ani in urma.

Deoarece “Popsul Turistic Polovragi” este in present in reconstructie, cazare se poate gasi in vechile cladiri ale Manastirii de maici din Polovragi. Este, asa cum am descoperit imediat in spatele zidurilor groase, o frumusete, iar gradina plina de flori, o opera de arta. A doua zi e din nou momentul pentru ceva complicatii: ni s-au spus ore diferite de plecare a autobuzului spre Ramnicu Valcea si cand ajungem in statie, patronul magazinului de acolo, care vede autobuzul in fiecare zi, se inselase desigur, iar autobuzul plecase demult. Asa ca din nou un drum lung pe jos si in final ne ia un alt autobuz pana la drumul judetean, de unde gasim usor o masina spre Ramnicu Valcea. De acolo spre Cozia autobuzele sunt foarte dese, Valea Oltului e o priveliste superba si ajungem la o ora rezonabila in Caciulata.

Un complex de hoteluri inalte, raspandind “farmecul” anilor de dinainte de revolutie nu pare prea tentant la inceput, totusi, in centru se gaseste usor cazare particulara. Cozia are foarte multe de oferit: manastirea, statiunea balneara, izvoare de apa minerala intr-o arhitectura din anii ’80 si muntii. Traseele sunt bine marcate, iar a doua zi mergem pana la Manastirea Stanisoara, ascunsa intr-o vale indepartata. Ziua urmatoare un alt autobuz spre Sibiu. Din nou un oras in care viata de zi cu zi pare ca se desfasoara in decorul unui film istoric. O considerabila activitate de reconstructie arata totusi ca orasul e hotarat sa-si mentina caracterul si in anii viitori. Pietele sunt de asemenea pline de culoare, iar aici fotografiatul este ceva destul de neobisnuit si starneste ceva interes.

 

3. Buzau, a doua oara

Cum tuturor ne place sa ne atingem scopurile, am facut o a doua tentativa in vara asta. Intre timp gasisem o harta si aveam o idee mai clara asupra distantelor implicate. Ideea era sa plecam dimineata devreme din Bucuresti spre Buzau si apoi la Berca, sa ne cazam acolo si sa pornim apoi spre vulcani. Dar am descoperit curand ca in Berca cuvantul “cazare” este complet necunoscut. Dupa cateva incercari prin magazine, care au primit ca raspuns doar priviri uimite, ne-a ajutat un muncitor de la biserica: in curand urma sa treaca un autobuz spre Policiori, iar de acolo mai departe puteam merge pe jos. Deocamdata bine, dar din pacate cu bagaje cu tot. In arsita dogoritoare din acest an, in plin soare, sunt multe de vazut in trecere prin sate. Casele, nu atat de apropiate unele de altele si de austere ca prin partile din Romania cu vechile asezari germane si cu un stil mult mai sudic decat cele din Maramures, au in curti bolti umbroase de vita-de-vie si ocazional ornamente bizantine. Si aici, oamenii poarta un amestec de haine traditionale si moderne, greu de descris.

De data asta soferul a fost foarte prietenos si ne-a oprit la o intersectie de unde mai erau doar cativa kilometri pana la vulcani. Drumul serpuieste printre dealuri prietenoase, dar anul acesta foarte uscate, fara stanci, cu pante line de argila, care e responsabila de asemenea de formarea vulcanilor noroiosi. Un taran trece cu un car cu boi plin cu fan, dar ne spune ca nu are bani destui sa cumpere boi asa ca e nevoit sa-si inhame vacile la car. Din cand in cand trec masini cu turisti, dar mai toate sunt pline.

In mijlocul acestui peisaj dominat de pasuni si livezi, apare ca un corp strain de culoare cenusie, cam de marimea un teren de fotbal, peisajul lunar al vulcanilor noroiosi. Vizitatorii si un restaurant construit recent si, desigur, nu fara muzica, sunt singurele dovezi ca locul ar prezenta interes turistic. In cratere, bule pana la marimea unui cap de om, ridicandu-se prin noroi ca apoi sa se sparga, isi anunta sosirea cu un galgait adanc, ceea ce usureaza considerabil fotografiatul. Mai tarziu am fost intrebat daca a meritat sa fac tot drumul pana acolo. Raspunsul meu, pentru aceia care nu se asteapta la un spectacol senzational al naturii, este sigur da. Dupa un timp, s-a pus desigur problema sa ne intoarcem, asa ca am pornit din nou, epuizati de caldura dupa-amiezii, stiind ca e imposibil sa prevedem cum vor merge lucrurile. Dar, surprinzator, totul a decurs foarte bine si mai ales foarte repede. Ne-a luat o masina pana in satul urmator si dupa 10 minute a venit autobuzul spre Buzau. Se poate calatori si atat de simplu.

Inapoi in Buzau, dupa ce am gasit un hotel rezonabil in apropierea garii, am descoperit plimbandu-ne prin oras cateva strazi care le scapasera cumva edililor orasului, unde inca mai e vizibil farmecul sudic sau mediteranean al orasului romanesc. Totusi, primaria se lafaie intre blocuri, incredibil de traditionala si de roz-portocalie. Din punctul asta de vedere ma vad nevoit sa contrazic ghidurile de calatorie care spun ca in Buzau nu e nimic ce ar merita vazut.

Si totusi inca o mica aventura de final. Din Buzau voiam sa mergem spre Iasi a doua zi dimineata. Daca ne luam dupa informatiile din http://www.bahn.de/ si dupa mersul trenurilor romanesc, nici o problema: pur si simplu luam un personal dimineata spre Faurei si de acolo rapidul spre Iasi. Singura ciudatenie a fost ca n-am putut cumpara biletul de tren direct din Buzau. Ajunsi in Faurei (cateva blocuri, chioscuri, sinele de cale ferata si niste carute) primim si explicatia. Mersul trenurilor are o greseala, rapidul spre Iasi nu opreste aici, iar CFR-ul ignora toate plangerile. Asa ca ne intoarcem la Buzau, sculati devreme degeaba si apoi luam trenul dupa-amiaza direct spre Iasi.

Moritz Heintze moritz5uh@yahoo.de


zurück / înapoi